Faceţi în
toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta
priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.
Efeseni 6,18
Sub acest
îndemn al Sfântului Apostol Pavel am continuat în Biserica Parohiei noastre,
tradiţia începută în urmă cu trei ani, ca în ajun de pranzicul Sfântului Siluan Atonitul, să facem
priveghere.
Am găsit ca
fiind potrivită o astfel de rânduială deoarece menirea principală a preotului
şi a Bisericii este Rugăciunea, cu atât
mai mult făcută în lumina unei persoane cu o trăire simplă dar profundă ca cea
a Cuviosului Siluan.
Deşi poate
părea bizar la prima vedere, pentru credincioşii unei parohii, însă cu toate
aceste sufletul simplu şi sensibil al
omului de la ţară rezonează foarte tandru cu simplitatea profunzimii
harului Duhului Sfânt despre care dă
mărturie Sfântul Siluan.
Tocmai
aceasta cred că este maladia cu care ne luptăm mai mult sau mai puţin conştient,
şi anume faptul că omul în general devine tot mai complicat şi din ce în ce mai rar găsim oameni fireşti şi naturali, pierzându-se simţul simplităţii naturale.
Îmi aduc
aminte că în urmă cu ceva vreme am fost la o grădiniţă într-un oraş fost
industrial cu scopul de a face câteva ore de catehism, şi am purtat un dialog cu
pruncii care s-au dovedit destul de ageri la minte. Pe unul dintre ei l-am întrebat cum este Dumnezeu pentru el? Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a
răspuns că: „Dumnezeu e pur şi simplu”. Pentru un moment am avut sentimentul că lucrurile se inversase, deoarece eu m-am dus să pun în sufletele lor lumină şi am fost la rândul meu luminat de curăţia şi cugetul lor simplu dar profund.
De această
simplitate ne vorbeşte Sfântul Siluan care e şi pură şi curată şi nu e deloc
nesemnificativă…copilul meu îl vedea pe Dumnezeu pur şi simplu fiindcă sufletul
lui era pur şi simplu.
Şi de acea
avem nevoie de Hristos, de Biserică, de
Rugăciune, de Harul lui Dumnezeu, de Sfinţi pentru a deveni şi noi puri şi
simpli, şi când zic simplii nu mă refer deloc la mediocritate ci la
nobleţe, rafinament, şi profunzime.
În textele
liturgice folosite (la Doxologie) folosim sintagma foarte frumoasă „Întru
Lumina Ta vom vedea Lumină”…cât adevăr…în lumina Evangheliei se zideşte cultura
(cult - cultură), în lumina Harului Duhului sfânt omul poate să se lumineze, să
se „şlefuiască” interior, în lumina Sfinţilor omul poate creşte spre adevăratul
şi realul lui potenţial, asumându-şi integral toţi parametrii fiinţei lui, în
lumina Lui Hristos noi avem lumină şi putem „lumina” la rândul nostru.
De acea
socotesc providenţial rolul Bisericii şi al Preotului pentru o societate,
pentru o naţiune, pentru un neam
deoarece aici ne conectăm la Lumina întru care suntem chemaţi ontologic
să vieţuim.
Şi cu agest
gând am săvârşit Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie ca fiind luminaţi să
putem lumina, ca fiind mângâiaţi să putem mângăia, ca fiind ajutaţi să putem
ajuta ca fiind iubiţi să putem iubi, aşa… pur şi simplu.